Bucatarie de apartament

Tarta cu visine - reteta perfecta

2010-05-22T08:02:00.000-07:00

Am facut o tarta cu visine. Adica nu eu am facut, ci sotia. Dar am ajutat si eu, mai mult prin crearea bunei dispozitii, decat prin sarcini bine definite.

Am inceput prin pregatirea ingredientelor: zahar "Cristal", faine "Baneasa", ulei "Raza Soarelui", 6 oua, zahar vanilat, bicarbonat de amoniu, o esenta ... si daca-mi mai aduc aminte mai scriu pe traseu.

Toate cele de mai sus au fost cumparate din timp din Profi, "magazinul ala urat si murdar", cum zice o colega de-a mea, magazinul de unde imi fac 90% din cumparaturi. Probabil ca eu merg numai in zilele cand e foarte bine aprovizionat, si mai ales, exact dupa ce fac ei curat acolo, ca mereu e ingrijit. Intr-adevar, nu pot gasi tot felul de tampenii de import, la un pret de 10 ori mai mare decat cel obisnuit. Sau poate nu-mi dau eu seama ca zaharul din Profi e facaut probabil din cea mai rea, urata si needucata sfecla de zahar. La fel si cu uleiul facut din cele mai firave fire de floarea soarelui, si faina din cele mai "timide" fire de grau. Imi asum totusi potentialul insucces ce ar putea surveni, ca urmare a faptului ca nu fac "shopping" in Kauffland, sau Mall, ca nu dau mai multi bani pe ambalaj decat pe continut, ca nu socializez cu lumea buna in marile centrele comerciale, sa ma vada si pe mine careva ce cosuri pline am, si ce gusturi diversificate am.

In fine, am in casa tot ce-mi trebuie sa ma apuc de treaba. Dar stai! Lipseste tocmai ingredientul de baza: ouale! Organizam in timp record un familly meeting, si decidem: se cauta o vicitma prin imprejurimi sa o trimitiem dupa oua. Ma uit la ea, ea se uita la mine. Nu e corect, ea are un avantaj, stie ce sa faca intre timp, in caz ca m-as duce eu dupa oua. Eu insa, ca o gazela incoltita , nu reusesc sa gasesc ceva cu care as putea sa-mi argumentez sederea mea acasa, in timp ce o trimit pe ea dupa oua. Decizia a fost luata, si nu in favoarea mea. Asa ca ma imbrac in graba, cam subtire, caci am nevoie sa simt frigul sa-mi mai spele din rusinea infrangerii, si plec. Restul e istorie, insa tin minte si acum cum m-am sacrificat in toiul iernii pentru binele familiei mele, si a tartei noastre cu visine.

Pana sa vin, ea a si scos deja visinele de la congelator (ei, aici nu mai merge cu Kauffland-ul, ca trebuie sa te gandesti din vara) - alea din ompot nu sunt asa de acrisoare, si nu-mi plac. Le-a pus intr-o farfurie la frigider, sa nu le lase de-aiurea pe masa. Vine gospodarul, adica eu, iau repede farfuria cu visine din frigider, sa pretind ca ajut, si se dezlantuie iadul: toata zeama provenita de la toate visinele din lume se scurge din farfurie pe toate rafturile din frigider, si pe sensibila mea mana. Era de groaza, parca am smult piciorul dintr-un porc care inca mai traia fericit la mine in frigider. Si uite asa, o sarcina de 2 secunde, s-a transformat intr-una de 10 minute, timp necesar pentru a spala frigiderul, mana, si gresia imactate de eveniment.
La fel, intre timp, visinele au fost salvate, si puse intr-un vas de scurs, acoperite aproape indecent cu zahar.

Etapa urmatoare: se iau ouale mele (asa am considerat eu din momentul in care le-am cumparat, eu am dat banii, deci sunt ale mele), si se separa albusurile de galbenusuri. Albusurile se pun intr-un vas mai mare (noi avem ceva de plastic rosu - sa fie cu noroc), iar galbenusurile se pun in alt vas, separat, culmea, pentru a fi amestecate mai tarziu cu ... albusurile. Ciudata e lumea asta a prajiturilor.
Se pun peste albusuri 6 linguri de zahar. De ce sase? Probabil, fiecare ou are predestinata lingura lui cu zahar. Apoi se ia un tel, si se bat ouale alea, de spui ca sunt dusmanii (sau dusmancele) tale de moarte. Se bata asa pana se dizolva zaharul (asta daca va veti lua dupa spusele sotiei mele), sau pana nu mai simtit umarul apartinand mainii folosite pentru batutul albusurilor (asta daca ma credeti pe mine pe cuvant). Oricum, se bat pana arata ca o spuma de barbierit, agitata bine in prealabil.
Intre timp, se ia o tava din Iasi, din Siraj, si se unge cu ulei. Nu am incercat insa e posibil sa functioneze si tavi din alte localitati. Apoi se lasa acolo.
Se pun galbenusurile peste spuma de care vorbeam mai devreme. De ce nu le-am pus de la inceput? Nu stiu. Intreaba si tu, ca sotia mea nu m-a lamurit. Se incorporeaza si astea, insa cica nu am voie sa amestec ca ciobanul, si numai sa-mi bag telul in spuma aia, si sa-l ridic iar si iar, lasand compozitia sa curga prin circuitul de neinteles al telului. Cica sa fie pufoasa compozitia. Whatever.
Apoi, se adauga 6 linguri de faina. Observati va rog fatidica cifra 6 care ne tot bantuie pe tot parcursul tartei noastre. se incorporeaza folosind acelasi procedeu ca si la galbenusuri.
Se ia exact acceasi lingura, pe care o puteti vedea in imaginea alaturata, si se pune bicarbonat de amoniu (sau ceva asemanator, ca de fiecare data le incurc). Peste se toarna putin otet, si incepe sa faca spume la gura, scandal, distrugeri in masa si alte cele. Dupa ce se calmeaza, se pune ce a mai ramas in acelasi vas. Se mai pun si ceva arome, si gata compozitia.
Se ia tava din Iasi, se tapeteaza cu faina, si se toarna compozitia ... ati ghicit: in tava din Iasi, din Siraj.
Se baga tarta (momentan fara visine) la cuptor la o temperatura de exact cateva grade (mereu m-au enervat retetele care sugereaza sa incazim cuptorul la o temperatura de X grade, in conditiile in care majoritatea dintre noi nu stam cu termometrul in fundul aragazului).
Se lasa putin, pana se umfla putin, se scoate si se arunca, asa la ambitie, visinele peste ea, sperand ca se vor lasa incet incet la fund. Fundul tartei, desigur.
Se baga iar la acelasi cuptor incalzit la cateva greade Celsius, se lasa cat va lasa bunul simt, si se scoate.
Nici nu reusesti sa o scoti bine (tot de tarta vorbesc), ca vine sotia cu tone de zahar pudra, si acopera urmele faptei cu un strat generos de zahar. Cica asa se face la prajituri. Am tacut, si am lasat-o sa acopere in zahar tarta, tava, mainile mele, masa, aragazul, gresia ... tot. Recunosc, nu e chiar asa, insa mie asa mi s-a parut.
Se taie, si se serveste cu gura.

A, sa nu uit, dupa ce manaci jumatate de tava, ca e pufoasa, buna si are si visine, degeaba iti pare rau si te gandesti la calorii. Prea tarziu.

Paine cu unt

2009-11-03T04:31:00.000-08:00

Ce, nu e si asta o reteta?! Chiar si culinara, in zilele ei bune?!

Va zic eu: e de mancare, nu se gaseste de cumparat „de-a gata”, prin urmare e reteta culinara.
Ingrediente: paine si unt.

Timp de preparare: 1 minut – 120 minute (depinde daca ai sau nu painea si untul deja cumparate, si momentul – si sau noapte – cand verifici stocurile);
Complexitate: extrem de complicat – nu subestima valoarea lucrurilor simple.
Mod de preparare:
Se ia painea frumos de la locul ei, si se aseaza pe fund. Glumesc, insa in realitate chiar asa se procedeaza, dupa ce anterior am asezat fundul pe masa. In momentul de fata chiar nu stiu daca ar trebui sa continui cu descrierea si sa-mi asum raspunderea, sau sau sa trec direct la partea cu untul.

In fine, se aseaza fundul pe masa (ala de lemn, pentru cei pe care inca ii incearca un sentiment de nehotarare), si se pregateste un cutit de paine. Stiu, si asta are o rezonanta ciudata. Si da, stiu ca nu exista cutite de paine, si nici de branza, si din nici un alt material cu o consistenta indoielnica, ci doar cutite pentru taiat paine sau orice altceva. In fine, se ia cutitul. Se taie feliile, doar dupa ce s-a estimat cu precizie cantitatea ce poate fi consumata, inmultind numarul de felii „N” cu grosimea feliei de paine „g” in mm, si cu suprafata acesteia in mm2.

Foarte important, a nu se uita corectarea rezultatului final cu un indice „k” pentru eventuale erori in exactitatea taierii feliilor, precum si cu un factor „r~” pentru a evidentia diferite grade de curbura a feliilor de paine.

E treaba serioasa. Daca vrei sa mananci niste felii de calitate indoielnica, fine for me. Insa daca iti doresti ce e mai bun de la viata, inclusiv in ceea ce priveste feliile de paine, este esentiala aplicarea cu sfintenie a formulei:

Q (cantitatea totala de paine) = N (nr felii) * g (grosimea feliei) * k (coeficient corectie taiere) * r~ (coeficient grad rotunjire colturi).

Asa, sa revenim. Se ia untul. De unde? Pai nu stiu. Eu de obicei il iau din frigider. Se unge pe fiecare felie de paine in cantitati direct proportionale cu suprafata feliei de paine, si presara putina sare, si gata.

Stai, nu manca inca! Nu se serveste ca in grajd. Se pregateste o farfurie, un servetel, si abia apoi se serveste.

Stai, ce faci?! Tot in grajd ajungem? Se strang sculele, uneltele si utilajele utilizate, se pun alimentele nefolosite inca, la locul lor, si cel mai important, se ia odata fundul de pe masa.

In fine, ma opresc aici. Se serveste cu gura, ca de obicei. Pofta buna.

Mic dejun de criza

2009-10-26T11:27:00.000-07:00

Criza de inspiratie, normal.
Se uita prin frigider. Cum cine se uita?! Eu ma uit … Dar ma uit atent, nu asa aleatoriu. Incerc sa realizez un echilibru natural intre ceea ce mi-as dori sa mananc si ceea ce-mi poate oferi frigiderul. Greu.

Gasesc un iaurt si il sustrag repede din zona lui de confort. In contrapartida, acesta din urma (iaurtul) imi afiseaza ostentativ o data de expirare de mult trecuta. Nu-I nimic, sunt obisnuit cu greul, imi spun. Ma descotorosesc de el, fara sa privesc in urma – il arunc pur si simplu la gunoi, desi ma incearca parca o parere de rau.

Imi ascut capacitatile de sinteza si analiza, asa cum se cere la un interviu pentru un job, si simt cum ma inconjoara betia succesului: am gasit parjolute. Sunt confuz. Or fi ele parjolute, sau chiftelute? Eu mi-s moldovean – deci sunt parjolute. Insa locuiesc in Banat, deci mi se impune sa fie chiftelute. In fine, confuzia nu tine mult, avand in vedere ca ingredientul de baza este carnea, asa ca se pot numi si chifteluturi, si pifteluturi, si chifteli, si pifteli, si oricum altfel. E pe baza de carne, deci e de bine.

Dar parca aud cumva in sistemul limbic (nu nu are legatura cu limba, oricat de inrudit ar parea, ci repreznta totalitatea structurilor cerebrale situate in regiunea mediana si profunda a creierului, jucand un rol major in memorie si emotii, precum si in elaborarea comportamentelor) vorbele sotiei: „Nu e sanatos sa mananci numai carne, fa-ti si o salata ceva ...”. Si mai simt deodata indispus.

Singura solutie e sa mai caut in frigider. Sa caut o salata. Insa nu am nici o salata, ci doar cateva legume rasfirate, fara manual de utilizare. Revin la proteine: oua!!! Fierb doua oua, sa nu fie prea tari, insa nici prea moi (de fapt au iesit foarte tari, ca nu stiu cat sa le las), si gata. Le decojesc, le tai in patru si le asez in farfurie. Si apelez la autosugestie sa presupun ca e salata.

In sfarsit gasesc si un iaurt care nu si-a permis sa expire in fata mea, asa ca actionez repede inainte sa se razgandesca, si il asez langa farfurie. Arata bine. Acum pot sa mananc.

Se serveste cu gura.

Reteta perfecta de covrigi

2009-10-26T11:00:00.000-07:00

In seara asta am avut chef de “ceva bun”. Am vrut sa ma indrept de indata catre primul magazin deschis, si sa-mi cumpar ceva plin de grasimi hidrogenate, de E-uri despre care nu stiu mai nimic, si eventual cu termen de garantie pe undeva prin 2014. Sau puteam sa fac eu ceva acasa, desi cultura populara promoveaza falsa realitate ca barbatii nu pot utiliza aragazul sau cuptorul.

Asa ca am intrat repede pe internet, si am gasit tot felul de retete de covrigi, desigur cu mii de denumiri: ba ca-s francezi, ba polonezi, ba sarbesti, ba mai stiu eu ce. Ideea e ca am gasit ce vroiam: covrigi simpli cu sare, covrigi dintr-aia de care mancam cu o frecventa nemaipomenita in timpul facultatii, Pentru cei ce au ramas acasa in Iasi, vroiam covrigi dintr-aia de care numai in Podu Ros gasesti. Probabil ca gasesc si aici in Timisoara, dar e irelevant acum.

Am sa va spun si eu in cele ce urmeaza cum am procedat, asigurandu-va ca a iesit ceva extraordinar, desi se prefigura la un moment dat a fi reteta perfecta pentru un esec veritabil. Sa trecem la treaba:
1. Se ia un vas dintr-ala gospodaresc, cu vopseaua sarita de pe el – pentru un aspect mai rustic, si se amesteca drojdie cam cat o nuca cu o lingurita de zahar. Acum cat de mare sa fie nuca, habar nu am, sau cat de mare sa fie lingurita. Puneti si voi cat credeti si rugati-va la Dumnezeu sa mearga.

2. Se incalzeste putina apa, si se toarna peste drojdie, caci bacteriilor astora nenorocite le place dulce si caldut. Si doar asa se pot dezvolta, se pot afirma in viata de zi cu zi, pot deveni cu adevarat ceva, isi pot indeplini adevarata menire pe acest pamant: sa faca aluaturile sa creasca. Se lasa in mediul lor propice pana cand se observa bulele la suprafata apei, ceea ce inseamna ca deja au inceput sa respire, deci “It’s alive!!!”.

3. Se pregatesc cu grija ingredientele si utilajele : Un lighean rosu, sa nu se deoache atat covrigii cat si bucatarul, faina de grau “560″ cumparata din Baile Herculane caci aici in Timisoara nu gasesc nimic ieftin (am pus cam 1 kg si 300 g), ceva tarate de grau – caci fie faina cat de alaba si buna, tot nu am incredere in calitatea ei, si e mai bine sa punem si ceva “fibre”. Putin ulei. Da, este ulei “Winny” cumparat din Profi, si pentru femeile ingamfate care considera ca Dumnezeu a facut lumea in 6 zile iar intr-a 7-a s-a dus la shopping in Kauffland – trebuie sa precizez ca acesta se comporta exact ca orice ulei de doua ori mai scump, indeplinind exact aceleasi roluri si obligatii. In fine, sa nu uitam de sare, ca daca nu punem sare nu obtinem nici un gust.

4. Amestecam faina [1.3 kg], taratele [aprx 100g], drojdia accea in afirmare, sarea cat sa dea gust, si apa calda incalzita in prealabil la aragaz. Bun, imi veti spune poate ca nu e bine ca nu am pus un ou sa se lege compozitia, ca nu am pus lapte sa fie aluatul mai pufos, ca nu am pus nu stiu ce arome pentru o savoare mai potentata etc. Ei bine, daca tot ar trebui sa pun atatea minuni, mai bine imi faceam mici, si erau la fel de sanatosi. Asa ca pastram reteta traditionala de aluat de paine. Deci, framantam aluatul obtinut timp de 20 – 30 minute. La sfarsit se mai framanta 5 minute cu o lingura de ulei. Aluatul obtinut trebuie sa fie destul de tare incat sa nu se mai lipeasca de maini, si totusi destul de moale incat sa nu-ti trebuiasca flex-ul sa-l tai. Ii faci o crucita sa-l ferim de cele rele , il acoperim cu un prosop curat si il lasam la crescut.

5. Observam ca este deja ora 11:00, si nu-l mai tinem la crescut, contrar indicatiilor tuturor retetelor din lume. Asta e, unii din noi mai si lucram, asa ca na asumam riscul si modelam repede covrigii, si daca tot am facut aluat, se fac repejor si doua painite – lasand totul la crescut din nou in tavi. De fapt am tait tot aluatul in trei parti egale, sin care o parte am folosit una pentru covrigi si cate una pentru fiecare din cele doua paini. In ceea ce priveste modelatul, rulatul, impletitul etc nu cred ca are rost sa intru in detalii. Faceti exact cum faceati odata la gradinita cu plastilina, numai ca la o scara putin mai mare.

6. Dupa ce au crescut putin, se pune la fiert o oala cu apa, si odata ce a dat in clocot, se pun covrigii in apa clocotita (eu am pus cate patru odata, sa nu stea suprapusi), se lasa 2 – 3 minute, apoi se scot din apa, se pun cateva secunde la scurs, timp in care se dau cu sare. Mie asa imi plac, doar cu sare, desi se poate presare si mac, susan, chimen sau mai stiu eu ce alte minuni.

7. Se pun la cuptor, la foc iute, pe gratar, se lasa cateva minute, si odata ce s-au copt pe o parte, se intorc pentru cateva clipe si pe partea cealalta sa fim siguri ca se coc uniform. Cand sunt gata, se scot intr-un vas, pe un servetel, oriunde, numai sa-i scoateti odata inainte sa se arda. Recomandarea bucatarului: se mananca fierbinti in timp ce se scrie un articol pe www.decentworld.wordpress.com. Pofta buna. A, si nu uitati, astea sunt pozele finale – stiu nu prea au crescut, insa pentru moment e mai mult decat mi-am dorit pe seara asta.

Sa vad daca imi pot impresiona si sotia cu astia, poate-mi calca si mie o camasa pentru maine. Imi urez succes.